Bumbuduc

BY Tosha DECEMBER 11, 2015

Totul părea trist. Copacii îşi întindeau crengile spre pământ de-ți dădeau impresia că plângeau și ei. Iarba stătea culcată și ea fără nici o vlagă. O cărăruşă ne duce nesigur în adâncul pădurii unde se aude o voce plângând. Era micul Bumbuduc puiul de bondar.

De ce plângi? l-a întrebat o voce tremurândă. Sunt sigură că nu e atât de rău. Era o furnicuță care se uita cu ochii ei mari la Bumbuduc. Nu știa dacă e bine să pui întrebări când cineva e trist, dar ea vroia din tot sufletul să-l ajute.

Plâng?…nu plâng! Eu, eu doar, lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz. Nu mai avea rost să nege ce era evident.

Ei au plecat și eu am rămas.

Cine ei? întrebă furnicuța.

Ei. Bumbuduc simți cum un nod îi urcă în gât și nu mai putea zice nimic. Prietenii săi au plecat la strâns de polen și el era încă aici.

De când e mic îi urmărește cum își fac treaba zi de zi și ce uniţi sunt. Niciodată nu a avut curajul să se apropie de ei și să le vorbească. Când a crescut mai mare a încercat, dar ei sunt atât de ocupați tot timpul încât nu a găsit momentul potrivit. Astăzi şi-a făcut curaj, dar a întârziat.

Sunt sigură că se vor întoarce după tine, a zis furnicuța.

Da…şopti gânditor Bumbuduc. Îşi imaginase de atâtea ori cum zboară în grupulețul lor și îi ajută la strâns de polen.

Dar ei ştiu că tu ai rămas aici? a întrebat furnicuța.

Păi, eu, atunci Bumbuduc a prins curaj. Fața lui se luminase. O speranță a încolțit în suflețelul lui mic de bondar. “Poate dacă voi merge după ei voi reuși să mă fac văzut ”, se gândi el.

Îţi mulțumesc, a zis Bumbuduc și și-a luat zborul.

La orizont apărea soarele. Se vedea din ce în ce mai clar lanul de flori de la marginea pădurii. O mare de culori se deschise în fața bondărelului. Iarba verde își juca valsul lin îmbrățișată de florile multicolore. De la albastrul plăpând la violetul aprins, de la roz la steluțe albe ca fulgii de nea, iar pe roşul aprins al macului câmpul părea o pânză pictată cu mult curaj. Undeva departe se auzea zumzetul albinelor.

“Sunt tot mai aproape”, se gândi Bumbuduc. Îşi întinse aripile și cu o ușurință naturală se ridică deasupra lanului de flori. Încearcă să vadă prietenii săi, dar nu avu nici o șansă. Lanul era mult prea mare și plin de culoare încât să poată vedea punctele mici de galben în dungi negre. Dezamăgit se întoarse spre pădure. Când se pregătea să-şi întindă aripile auzi o voce în spatele său.

Dacă ne grăbim un pic vom reuşi să batem recordul de ieri.

Bumbuduc recunoscu vocea căpeteniei. “Sunt aproape, simt acest lucru”, se gândi fericit bondărelul. “Am să stau cuminte aici și voi veghea intrarea în pădure și sigur voi reuşi să îi întâlnesc ”.

Soarele ardea din ce în ce mai tare. Bondărelul stătea cuminte și își aștepta prietenii la marginea pădurii. Într-o secundă s-a auzit o voce fermă.

Suntem gata de plecare?

Da.

Atunci să mergem.

Bumbuduc era cu inima cât un purice. Venea momentul mult așteptat de el. Era să cunoască acele ființe extraordinare pe care le admira atât de mult. Trecură câteva momente și din lanul de flori se auzi un foșnet surd. Încă un pic și apăru prima albină. După ea la câteva bătăi de aripă veneau și restul. Era o priveliște de neuitat. Fiecare avea la picioruş câte o pungă plină cu polen pe care o duceau la casuța lor. Sigur vor fi premiați pentru efortul depus. Ce nu ar fi dat el să fie în acea mică oaste a strângerii de polen.

Bumbuduc şi-a făcut curaj și se apropie de albina din față.

– Mă scuzați …

– Da?! auzise el ca și răspuns.

– Eu sunt Bumbuduc. Vă urmăresc de foarte mult timp și, şi, aş vrea să vă zic că sunt fascinat de tot ce faceți.

– Mulțumesc.

– Aş vrea să vă rog, dacă se poate, dacă credeți că e posibil, un nod i s-a urcat în gât. Bumbuduc nu știa cum să pună întrebarea, cum trebuia să fie rostită rugămintea de a-l primi în rândul lor.

– Aş vrea să fiu prieten cu voi, a zis într-un final Bumbuduc.

Un râs s-a auzit în tot grupulețul.

– Cred că glumești, a zis una din albine. Tu eşti un bondar lenos care stă toată ziua și doar mănâncă polen, iar noi suntem albinuțe hărnicuțe care strângem acel polen pentru a face miere.

– Eu nu sunt lenos, a răspuns iritat Bumbuduc, și nici nu mănânc toată ziua polen.

– Albinele nu se încurcă cu bondarii, a auzit un alt glas din grup. Și oricum nu am avea ce face împreună. Noi toată ziua strângem polen și seara mergem acasă să-l predăm semenilor noştri. Tu nu ai punguțe pentru polen și nu ştii cum se face acest lucru.

Bumbuduc simțea cum începea să-l supere toată povestea. El era atât de fascinat și încântat de albine, dar ele l-au respins total din prima. Când era cât pe ce să plece a auzit o voce calmă și plăcută. Simți că toate sentimentele lui de supărare și iritare dispar la auzul acelei voci.

– Doar tu ești stăpânul vieții tale. Nimeni nu poate să-ţi spună ce ești și ce nu ești, a spus albina în vârstă.

– Dar…nu mă vor lângă ele, a spus Bumbuduc cu o voce tristă.

– La viața mea am văzut multe, dar să se dea bătut aşa de ușor un tânăr nu cred că am mai aflat.

– Dar dumneavoastră nu gândiți ca și ele?

– Eu sunt bătrână, am văzut multe. Ele cred că viața le aparține și că neamul lor este mai presus de orice. Că tot ce fac ele este mai important decât orice fac alte vietăți ale acestei lumi. Eu îți spun un singur lucru, dacă vrei poți.

– Cum vă numiți? întreabă fericit de explicațiile primite Bumbuduc, dar albina nu mai era.

– Perfect! Acum nici nu știu cu cine am vorbit.

Bumbuduc rămase să se uite la lanul de flori care era inundat de culorile calde ale apusului de soare. Lumina cădea jucăușă peste flori și făcea schimbarea culorilor un spectacol greu de ratat. Era un decor desprins din povesti. Din moment în moment îi veni în minte poveștile mamei lui spuse la colţ de pat şi într-o secundă și-a dat seama că ar trebui să ajungă acasă. Era plecat de acasă de dimineață și cu siguranță mama își făcea griji.

Mami, mami, strigă Bumbuduc din ușă.

Doamne cât de îngrijorată am fost! Te-am căutat peste tot, a spus mama cu lacrimi în ochi.

Dar mami, mami, am fost la marginea pădurii pe lanul de flori.

Știi că nu ai voie să mergi acolo! a zis mama îngrijorată. Lanul de flori este foarte mare și dacă te îndepărtezi de pădure ai putea să te pierzi și să nu mai ştii drumul spre casă. Dincolo de lan este o altă padure!

Mami, știi ce am facut?

Mama văzuse că nu are cum să-i înfrunte entuziasmul ci doar vroia să-l știe în siguranță. Era acasă, era în siguranță, acum putea să-i asculte descoperirile mărețe avute în acea zi. Bumbuduc îi povestise totul și așteptă cu sufletul la gură aprobarea mamei lui.

Iubitul meu, albinele sunt din altă categorie a lumii noastre. Noi nu facem prietenii cu ele și nici nu le ajutăm să strângă polen. Fiecare cu treaba lui.

Dar de ce maico? a intrebat Bumbuduc.

Pai cum să-ți explic eu ție puiule? E o poveste lunga și e foarte tarziu.

Dar vreau să o aud.

Pe scurt albinele și bondarii nu fac front comun.

Era cea mai grea explicație pe care putea să i-o dea mama. Trecuse în aceeași zi de la tristeţe la speranță, de la entuziasm la dezamăgire, de la dezamăgire la speranță și în final la nelămurire. Mama l-a bagat în ceață și el așteptă doar să se bucure împreună. Totuși nu uită ce i-a spus albina înțeleaptă. El își dorea să zboare cu albinele și va reuşi.

Toată noaptea s-a gândit cum să facă să aibă și el un sac pentru polen. Într-un final i-a venit ideea să lege de piciorușul lui ceva care să țină polenul. Era târziu și trebuia să doarmă. Urma o zi lungă.

Bumbuduc simți o mângâiere caldă pe față. Era prima raza de soare. Ochii încă îi erau lipiți de somn și în duioșia dimineții Bumbuduc începu să viseze ce zi minunată va avea. A deschis ochii și dintr-o mișcare și-a dezmorțit aripile și s-a ridicat din pat. Trebuia să găsească acel obiect pe post de sac de picior. Ieși afară. În fața lui era domnul păianjen. Atunci i-a venit ideea să ceară o bucată de ață de la el pentru recipientul de picior. Cu mare ușurință luă ața și plecă în căutare. Pe drum s-a întâlni cu o furnicuță. Parcă i se păru cunoscută.

– Bună dimineața Bumbuduc.

– Bună dimineata.

– Astăzi ești mai vesel. Ai reuşit să vorbești cu prietenii tăi?

Acum îşi aminti de vietatea fermecată. Este cea care i-a dat curaj să meargă la albine. Cu siguranță știe ea ceva mai mult decât zice.

– Da, am reușit. Și acum vreau să găsesc ceva să pun la picioruş, să pot strânge polen.

– Dar bondarii nu strâng polen.

– Să nu-mi spui că bondarii sunt leneși și mănâncă toată ziua polen, a zis Bumbuduc. Eu știu că nu este așa. Poți face orice dacă vrei.

– Dar…

– Am zis că nu vreau să aud.

– Atunci, te voi ajuta. Ai foarte mare curaj să înfrunți o întreagă tradiție. Să știi că tradiția ne definește pe fiecare dintre cei ce suntem în pădure.

– Nu și pe mine.

Așa au plecat împreună să caute ceva de pus la picioruş. După multe căutări, sub o frunză de nuc Bumbuduc a zărit ceva. Era o formă lunguiață exact cum îi trebuia lui. Avea o gaură în ea și se subția pe sfârșit. Şi-a probat-o şi-i venea pe jumătate de picior. A scos ața de păianjen și a legat-o în așa fel încât să nu cadă. A scuturat bine din piciorușe, a făcut câteva ture deasupra furnicii și concluzia era doar una: recipientul era instalat.

– Acum mă voi duce în lanul de flori.

– Dar e foarte departe, a spus furnicuța speriată.

– Nu-i nici o problemă. Am să zbor până acolo. Trebuie să mă grăbesc dacă vreau să le întâlnesc la marginea pădurii.

Şi-a întins aripile și într-o clipă a fost lângă lanul de flori. Nu trecu decât câteva momente și a sosit și oastea de albine.

– Uite-l pe bondar. Se crede albina. Și ce e aceea la picior? Un râs s-a împrăștiat în rândul albinelor.

– Cred că glumești, a zis altă albină. Să nu-mi spui că vrei să strângi polen. Este un lucru foarte greu și e demn doar de o albină.

Albinele s-au întors și au dispărut în marea de culori. Bumbuduc nu a spus nimic. L-au jignit remarcile făcute, s-a întors încercând să plece.

– Iar te dai bătut? auzi glasul albinei înțelepte.

– Păi…, nu ați auzit ce au zis?

– Şi ce contează ce zic ele? Dacă tot ai făcut efortul de a îți face un sac la picior și ai venit până aici, încearcă și tu această meserie grea. Dacă nu vei reuşi vei da dreptate albinelor, iar dacă vei reuși…

– Nu suntem toți! Se auzi vocea căpeteniei. Cine lipsește?

– Sunt aici, a răspuns albina înțeleaptă.

Bumbuduc se ţinu după albină. Când ea s-a pus pe treaba a încercat să facă și el la fel. În scurt timp a înțeles că îi era imposibil să facă la fel din cauza diferențelor din corpul lor. Atunci şi-a luat o pauză și a început sa urmărească albinele lucrând. A văzut că fiecare are tehnica ei. Una își bagă piciorușul în polen și apoi îl curăță în sac. Alta încerca cu mânuțele. A treia făcea câte puțin din fiecare. În minte i-a venit o idee. El știa cum să mănânce polen. Așa au zis și albinele. Atunci a încercat să folosească acest lucru și la strâns. Și-a luat zborul și a aterizat într-o floare. Şi-a băgat corpul în polen și datorită firişoarelor mici de păr, praful magic s-a lipit de el. Dintr-o mișcare și-a curăţit corpul cu lăbuțele din față și a băgat în guriță. Abea după ce trecuse gustul delicios din guriță și-a dat seama ce a făcut. Obișnuința l-a forțat să facă ceva fără să gândească. Aşa erau bondarii învățați să facă cu polenul. A doua oară a fost mai atent, dar polenul a intrat tot în gură. După câteva încercări a prins metoda, dar finalul era secretul. A înțeles cum să încarce corpul de polen, a învățat să se curețe, dar dulceața polenului nu-l lăsa să-l bage în sac. “Bondarii sunt leneși și mănâncă polen”, a auzit în minte cuvintele rostite de albină. Din următoarea încercare a reușit să pună o parte din polen în sac căci restul a căzut pe lângă. Era prima reuşită a lui Bumbuduc. Fericirea nu mai avea limite. Cu un gest atent a aterizat pe o altă floare și a exersat noua tehnică. De fiecare dată dădea tot mai puţin polen pe jos și tot mai mult în sac. La sfârșitul zilei avea sacul plin.

– Ce faci bondarule? a auzit o voce şugubață.

– Sunt gata, a răspuns Bumbuduc.

– Gata? Fiți atenţi! Bondarul a strâns polen! Se auzi o voce strigând peste lanul de flori.

Toate albinele s-au strâns în jurul lui. Se adunase și fluturii. Furnicile de jos au început să urce pe tulpinile florilor să vadă și ele bondarul strângător de polen.

– Ce e cu gălăgia asta? era vocea căpeteniei.

– Uite la piciorul bondarului. Are un sac cu polen.

– E o glumă? Cine i-a dat voie să facă asta? Cine l-a ajutat?

– Nimeni. Eu am făcut totul singur, a spus în şoaptă Bumbuduc.

– Tu? Tu eşti doar un bondar! Nu ai dreptul şi nici puterea de a face acest lucru. Doar albinele strâng polen. De aceea noi ne naștem cu sacul la picior. Cum îndrăznești tu să sfidezi cursul firesc al lucrurilor?

– Păi eu…Bumbuduc nu a putut scoate nici o vorbă. S-a întors și a plecat.

Indiferent ce puteau spune albinele Bumbuduc a fost singurul bondar care a reuşit să strângă polen fără nici un ajutor. A reușit să arate că nimic nu este imposibil dacă ne dorim cu adevărat și, că locul unde ne naștem este doar un început pentru viața noastră nu şi o definiție.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s