Aceasta tema este foarte actuala si ma bucur ca exista o initiativa legislativa in acest sens. Vreau sa-ti povestesc cum este simtita din interior, cum simti atunci cand esti un copil agresat de alti copii.
Chiar daca au trecut multi ani si acum imi amintesc zilele in care imi era frica sa merg la scoala. Pe atunci nu se stia de acest termen, care este pe buzele tuturor in timpurile noastre, insa din pacate fenomenul a existat tot timpul. Am fost un copil foarte sensibil, inocent sau prostut cum ziceau unii. Niciodata nu am inteles de ce ceilalti copii pot face rau cuiva si de cand ma tin minte am gasit motive pentru toate actiunile oamnilor. Eram avocatul tuturor chiar daca doar in mintea mea.
Imi amintesc cum veneam in clasa si aveam un grup de fete “populare” in calsa care, cand se plictiseau de povesti, veneau la mine si imi dadeau replici rautacioase. Dupa foarte putin timp venea si vestita replica pe care o voi tine minte toata viata “Hai, plangi. Azi nu ai plans.” Ce pot sa-ti spun, este ca 4 ani de generala am plans aproape zilnic. Am “pus botul”, cum se zice, la rautatile lor. Cand veneam acasa eram extrem de fericita ca s-a terminat. Au existat si zile bune, in care, din Dumnezeu stie care motiv, erau bune cu mine si nu ma bagau in seama sau chiar zile in care ma chemau sa stau cu ele. Statul cu ele era vis curat. Iti marturisesc ca niciodata nu m-am incadrat in lumea asta. Nu eram antisociala, aveam oameni in jurul meu si am stiut tot timpul sa fiu “interesanta”, insa niciodata nu am simtit ca apartin acestui loc. In acele zile care ma chemau cu ele, stateam si ma uitam la ele si ma gandeam oare de ce imi doresc sa fiu cu ele? Nu vorbeau de nimic despre ce ma interesa. Nu aveau activitati care sa mi se para interesante sau sa ma faca curioasa si nici macar nu excelau la scoala 🙂
Azi mergeam spre Timisoara cu copiii si iubitul meu si discutam despre aceasta tema. Imi aminteam eu cum era si dintr-o data mi-au dat lacrimile. Mi-am amintit un detaliu pe care niciodata nu l-am tinut minte si nu m-am gandit la el. Mi-am amintit ca stiam extrem de bine ce butoane trebuia sa apas ca sa le fac rau, ca sa “le vin de hac” si mi-am amintit si faptul ca nu imi doream sa fac asta. Azi mi-am dat seama ca am acceptat sa fiu agresata verbal si cateodata si fizic, benevol, cu gandul ca daca as reposta voi fi ca ele. Stiu ca asta ma facea sa ma simt extrem de trist. Imi doream ca ele sa se schimbe si mai mult in naivitatea mea credeam ca daca le voi darui iubire, ele vor intelege ca ce fac ele nu este bine. De mica am crezut ca nu exista oameni rai ci doar contexte care ii fac sa reactioneze rau si in cazul acesta ma gandedam ca daca eu voi fi buna cu ele, si ele vor deveni bune cu mine.
Intr-o poveste de-a mea, care le-o zic copiilor mei, ar fi fost un sfarstit fericit. As fi vrut eu sa fi fost asa, dar nu a fost. Ele nu au incetat pana nu au plecat din clasa si am intrat la liceu. La liceu, am aflat ce inseamna sa ai putere. Ce inseamna sa ai puterea unei fete si asta mi-a dat alt statut. Chiar si asa, daca eram acum in centrul atentiei, in sinea mea ma simteam singura, neinteleasa. Ma simteam trista ca bunatatea nu poate fi primita ca atare si ca a sti pe ce butoane sa apesi este mai eficient. Stiam butoanele, le apasam insa seara cand ma culcam, cand eram doar cu mine insumi, ma simteam nefericita. De ce? Fiindca devenisem ca ele. Niciodata nu am agresat pe nimeni verbal sau fizic, dar nu am mai fost eu. Nu am mai daruit iubire, bunatate si asta mi-a adus integrarea, acceptare insa nu mi-a adus implinirea si fericirea.
De mica imi doream sa schimb lumea dar lumea nu isi dorea sa fie schimbata. Asa simt si acum, dar nu ma mai afecteaza 🙂 Acum am inteles ca “nu sunt de pe planeta asta”, cum zice mama mea si este in regula. Acum doar ma intreb cum imi invat copiii ca este in regula sa fii diferit si sa simti diferit si ca fericirea este mult mai importanta decat acceptarea!
Promit ca voi scrie pe aceasta tema, dar acum atat pot scoate la iveala 🙂
Te salut cu drag, Tosha.